Despre mine:

Sunt născut în București, acum peste 52 de ani, mai exact, în 5 aprilie 1968. Mai am un frate, Cosmin, care a fost cu vreun an și jumătate mai grăbit ca mine. Tatăl meu, plecat într-o lume mai bună în ianuarie 2012, era născut tot în București. Mama e din Azuga, „Orașul Berii” și s-a căsătorit cu tata în 1964. Anul acesta ar fi împlinit 56 de ani de căsnicie. Tot ce a însemnat vacanță în copilăria și adolescența mea a fost legat de acest orășel de munte, care pe atunci era departe de interesul pe care îl produce astăzi pentru turiști. Doar băutorii de bere știau cu adevărat despre ce e vorba. Abia după Revoluție am putut să pun cap la cap diverse informații și puținele documente păstrate ca să aflu că unul dintre străbunicii mei, bunicul patern al mamei, era aromân din Pogradeț (azi, în Albania), un orășel de pe malul lacului Ohrid, în regiunea în care se mai află orașele ce erau cândva centre puternice ale aromânilor, Moscopole și Corcea (Korçë).

Am locuit 25 de ani (fratele meu a plecat ceva mai repede) în apartamentul de două camere din cartierul Vatra Luminoasă în care mama locuiește și acum, „la doi pași” de Stadionul „23 August” (actuala Arenă Națională). Copilăria și vacanțele, au reprezentat expediții destul de dese în „galaxia” bunicilor din Azuga. A trecut ceva timp până să-mi explic de ce un oraș așa mare ca Bucureștiul, capitala țării, nu și-a făcut și niște munți ai lui așa cum aveau Azuga, Bușteni și Sinaia. Am umblat mult prin Bucegi și prin munții Baiului. Fie pentru plăcerea expedițiilor, fie pentru fragi, mure și afine. Unul dintre frații mamei, Cornel, cel care m-a plimbat mult pe munte în vremea copilăriei, m-a învățat un lucru – dacă mergi pe cărări bătătorite, o să ajungi unde au mai ajuns și alții, dar dacă vrei să ajungi acolo unde nu a mai ajuns altcineva înainte, croiește-ți propriul drum. Poate pare naiv, dar în drumurile noastre pe munte, recitam Topârceanu și Coșbuc, poeții favoriți ai unchiului meu. Cornel culegea bureți și muguri de brad și știa să prindă păstrăvi în apele Azugii „cu borcanul”. Cu bunicul meu, cu câțiva veri și cu prietenii de acolo am mers în mai multe vacanțe să curățăm de buruieni pepinierele de brazi și să punem fân și bulgări mari de sare pentru animalele sălbatice din zonă. Am dormit cu fratele meu și cu bunicul nostru de multe ori la cabanele vânătorești și nu exista mâncare mai bună ca slănina. Bunicul avea un aparat de fotografiat (pierdut, între timp) Kodak, cam din anii ’30, cu care ne mai imortalizam alb-negru

Timp de 12 ani am învățat la școala care astăzi se numește Colegiul Național „Emil Racoviță”, tot în cartierul în care am locuit. De altfel, majoritatea copiilor din cartier eram împărțiți între această școală și Școala nr. 49. Și nu, n-am repetat nici un an, ci doar am intrat în clasa I și am mai ieșit după ce-am terminat-o pe a XII-a. Mulțumită acestei școli, până la 14 ani am făcut și înot de performanță. Poate nu e mult, dar m-am simțit întotdeauna extraordinar de legat de bazinul de la „23 August” și de întregul complex. N-am ratat nici un pod sau beci din niciun colț al școlii. E drept că am avut și timp la dispoziție. Când am terminat liceul erau puțini profesori care să fie mai vechi decât mine în școală. Dintre profesorii care au predat la clasele mele îi amintesc doar pe cei de istorie. Doamna Băluță, mama primarului de la sectorul 4 și domnul Motea. M-am simțit foarte legat de profesorul Motea, un om la care nici până azi n-am găsit vreun defect, dar de la care am avut mult de învățat. Domnul profesor a venit în școală când eu eram în clasa a VI-a și și-a ținut prima oră din carieră la clasa mea. Tatălui meu și profesorului Motea le datorez interesul și dragostea pentru istorie. M-am bucurat când l-am revăzut, după anul 2001 ca director al unității școlare, post în care a stat 11 ani. C.N. „Emil Racoviță” este continuatorul unei instituții de învățământ  înființată în 1847! Atunci școala era undeva în zona Oborului de azi, iar în localul actual s-a mutat în 1941. O placă de marmură păstrată ascunsă între 1947 și 1989 și expusă azi în holul central atestă aceste lucruri.

Adolescența mi-a mărit „spațiul de acțiune”. La șaisprezece ani am început să joc fotbal la juniorii de la Mecanică Fină București, pe atunci o echipă importantă din Divizia B. Terenul era undeva pe malul lacului Pantelimon iar până acolo se ajungea fie cu o linie rapidă, autobuzul 322 de la Foișor, fie cu un tramvaiul 28, pe o singură linie, de la Granitul până la gara Cățelu. Cei mai mulți coechipieri stăteau pe Pantelimon, de pe la blocul „Ambianța” și până pe la cinematograful „Cosmos”. Ca orice adolescent am început să circul prin oraș, adăugând la teritoriul deja cunoscut, alte zone care de atunci îmi sunt foarte familiare – întreg Pantelimonul, Oborul, Ștefan cel Mare, Moșilor, Dimitrov (azi, Ferdinand) și Republicii, până la Intercontinental. Am descoperit că la cinematografele din centru filmele apar înainte de a ajunge la „Aurora” sau „Munca”. Iar după câte o fată mergeam din Colentina și până pe șoseaua Alexandriei.

După terminarea liceului, în 1986, m-am angajat la Mecanică Fină – tatăl meu a lucrat aici din 1975 până în 1985 – și apoi am plecat în armată. După armată am lucrat în secția de aparate de măsură și control, într-o echipă ce realiza prototipuri. Revoluția m-a prins ca muncitor la această fabrică. Ieșit cu un mare număr de colegi pe 22 Decembrie dimineața, m-am trezit că dirijez coloana către centrul orașului și chiar că o comand în fața barajelor militare de la Ministerul Agriculturii și apoi la intrarea spre strada Onești. Întors la fabrică, am fost chiar timorat de faptul că mi se cerea părerea în aproape tot ce ținea de deciziile din acele zile, de la paza intreprinderii, până la cele mai diverse acțiuni.

ani-de-liceu

Ani de liceu

La terminarea liceului

 

Dupa armata

Chiar de ziua mea, în 1992 am primit înștiințarea de trimitere în șomaj. Activitatea se restrângea și primii vizați erau cei tineri, pe motiv că își vor găsi mai ușor altceva de lucru. Eram deja student la drept așa că nu am fost foarte afectat. Oricum nu voiam să fac carieră într-o fabrică după facultate. Am încercat mai multe variante, am lucrat inclusiv „de noapte” într-un bar, iar în februarie 1993 am dat concurs și m-am angajat referent la Ministerul Tineretului și Sportului, la Departamentul pentru tineret. Era un domeniu nou pentru toți, ce oferea multe posibilități. Am acumulat multă experiență în cei patru ani cât am stat acolo, atât în ceea ce privește munca birocratică, în administrație, cât și în privința lucrului cu societatea civilă, cu organisme internaționale – preponderent europene – și cu alte autorități publice.

În vâltoarea acelor ani am reușit să-mi iau licența în drept. Am avut ca profesori nume reputate – regretatul Gheorghe Beleiu, Nicolae Popa, Ioan Muraru, Alexandru Negoiță, Gheorghe Moca, Augustin Fuerea și mulți alții. În 1997 am intrat în avocatură. Trei sunt avocații cărora le datorez, în mod deosebit activitatea mea în acest domeniu: Vlad Manoliu, venerabilul meu maestru, intrat în avocatură în 1945, modelul ideal de avocat cu profesionalism, decență și bună-cuviință, doamna Mariana Negoiță, cea care în 1998, m-a angajat colaborator la cabinetul dumneaei și care mă cunoștea de când m-am născut, locuind în același cartier cu părinții mei și domnul Ștefan Roman, unul dintre cei mai buni avocați de drept penal, cel care m-a încurajat să iau dosare complexe și care m-a tratat ca pe un egal. Toți trei au fost nu doar modele de avocați de prestigiu și prestanță, ci și modele comportamentale de excepție, de la care am învățat multe despre onestitate, profesionalism, decență și rigoare. Pe maestrul Manoliu l-am pierdut în 2011 (împlinise 91 de ani!), care s-a îmbolnăvit brusc după ce făcuse câteva drumuri cu mașina (la volan!), prin țară. Nu după mult timp a plecat și Ștefan Roman către o lume mai bună. Pe doamna Mariana Negoiță am pierdut-o anul acesta, în plină epidemie, chiar dacă nu a fost afectată de virus.

În anul 2001 președintele României, domnul Ion Iliescu, mi-a oferit o șansă nesperată – postul de consilier de stat pentru probleme juridice. Aveam deja propriul cabinet de avocatură și începusem ușor-ușor să-mi fac un nume în mediul concurențial al unei profesii libere. Postul de demnitar de la Administrația prezidențială mi-a permis să devin cunoscut în mediile de decizie la cel mai înalt nivel, atât din punct de vedere politic, cât și profesional.

Am cunoscut oameni importanți și interesanți și am acumulat experiențe esențiale vieții și carierei.

La birou la Cotroceni

Ceremonie la Cotroceni

Dineu oficial la Moscova, cu președinții Iliescu și Putin

Cu campionul Leonard Doroftei                 

Consultări cu partidele la Cotroceni                   

Cu laureatul Nobel, Ellie Wiesel

„Serban Nicolae prezentat papei Ioan Paul al Doilea de către președintele Ion Iliescu”

Postul de la Cotroceni a fost unul de mare responsabilitate. Toate actele Președintelui, decretele, erau realizate de departamentul juridic. Am coordonat și Comisia specială privind cercetarea faptelor penale săvârșite de miniștri, iar cazurile „Băsescu – Flota” și „Mureșan – Sunoil” au fost mult timp în prim-planul presei.

În luna iunie a anului 2004 am fost propus de primul ministru Adrian Năstase și numit de președintele Ion Iliescu în funcția de ministru pentru relația cu Parlamentul.

 

La depunerea jurământului de ministru, singurul care l-a rostit fără să-l citească                       

 

 

Conferință de presă la Guvern

Este momentul să omagiez trei mari personalități ale dreptului românesc, dispărute dintre noi, și care mi-au completat în mod semnificativ acțiunea publică, atât ca jurist, cât și ca om politic: Petre Ninosu și profesorii Antonie Iorgovan și Mihai Constantinescu.

Petre Ninosu a fost primul lider politic care m-a luat în serios ca jurist, încă de când eram doar student. M-a încurajat să-mi exprim păreri în public și mi-a „vândut” mai multe secrete profesionale, cerându-mi mereu să-l consider „un frate mai mare”.  În 1992, m-a luat cu el să lucrăm la cererea și documentele de înființare a Frontului Democrat al Salvării Naționale. Întrasem în politică încă din martie 1990, la Frontul Salvării Naționale și am fost între vocile cele mai sonore la conflictul care a dus la separarea de echipa lui Petre Roman.

La înregistrarea F.D.S.N. (viitorul P.S.D.), în fața Tribunalului București

de la stânga la dreapta – Mihail Savuscan, Petre Ninosu, Alexandrina Popescu, Oliviu Gherman, Constantin Ivanovici, Ion Solcanu, Florica Ionea (Dumitrescu), Simona Ivanovici, Sorin Meșter, Alexandru Lăpușan, George Popescu, Gheorghe Angelescu și Radu Constantin. Cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, subsemnatul, în spatele tuturor.

Profesorul Iorgovan mi-a șlefuit rigoarea documentării înaintea exprimării și mi-a perfecționat tehnica prin care profesia trebuie să domine politicul. La rândul său, cel supranumit „părintele Constituției” domina cu autoritate dezbaterile pe probleme juridice în Parlament și m-a obligat să fiu întotdeauna atent și riguros în exprimarea profesională. Era dur și taxa fără ezitare orice opinie superficială sau neprofesionistă. Pe mine cred că m-a simpatizat din moment ce nu mi-a adresat niciodată vreuna dintre remarcele cu care îi punea la punct pe cei slab pregătiți profesional.

Celor doi deja menționați, vreau să le adaug o somitate a dreptului al cărei loc ar fi fost, în modesta mea opinie, între membrii Academiei Române – profesorul Mihai Constantinescu. Consilier prezidențial pentru probleme constituționale în perioada cât am lucrat și eu la Cotroceni, profesorul Constantinescu era o adevărată enciclopedie. Discret, dar imbatabil în dispute profesionale, a fost cel mai important contributor al Constituției României, atât în 1991, cât și în 2003 și a marcat majoritatea normelor post-decembriste care au reglementat reașezarea sistemului politic românesc pe baze democratice. În cei trei ani cât am lucrat împreună la Cotroceni am avut enorm de învățat de la profesorul Constantinescu, un om, practic, necunoscut opiniei publice, dar respectat unanim de comunitatea juriștilor. Cu un doctorat luat în 1975 la Strasbourg, profesorul Constantinescu aborda subiecte dintre cele mai diverse și scria poezii de mare sensibilitate.

La alegerile din noiembrie 2004 am fost ales senator de Ialomița, din partea P.S.D. și, la instalarea noului Guvern,  am devenit chestor al Senatului. Din septembrie 2005 și până în aprilie 2006 am fost și euro-parlamentar, observator la Parlamentul European. A fost, indiscutabil, o mare șansă pentru acumularea de experiență. Mi-am dat demisia, considerând că opt luni sunt suficiente pentru a înțelege reperele de bază ale funcționării acestei instituții și am preferat să încerc să devin acasă un senator important între 137 de senatori, decât să fiu un anonim între circa 750 de europarlamentari. Rămân cu satisfacția de a fi primul parlamentar român a cărui propunere a fost inclusă într-o Rezoluție a Parlamentului European. Am fost membru a Comisiei de Afaceri Constituționale și am „profitat” de deschiderea cu care am fost tratat de parlamentarii europeni care îmi erau colegi de comisie. Astfel, am redactat și, prin intermediul unui coleg britanic, am depus un text care să fie inclus în proiectul unei Rezoluții privind Tratatul constituțional european.

După demisia de la Parlamentul European am devenit viceliderul celui mai mare grup parlamentar din Senat, grupul P.S.D. și vicepreședinte al Comisiei juridice a Senatului. Mi-am pus semnătura pe 38 de proiecte de lege și aproape jumătate au devenit legi, chiar dacă eram senator al Opoziției. Am luat cuvântul în plen de peste o sută de ori. În acest mandat am fost coleg în Senat cu personalități ca Ion Iliescu, Adrian Păunescu, Corneliu Vadim Tudor, Nicolae Văcăroiu, Ion Solcanu, Petre Daea, Doru Ioan Tărăcilă, Dan Voiculescu, Dan Ioan Popescu, generalul de armată Mihail Popescu, academicianul Răzvan Theodorescu și încă foarte mulți alți oameni de la care am avut multe de învățat.

Această carieră publică mi-a oferit o mare satisfacție. Nu am devenit cunoscut doar ca om politic, ci, cel mai important, am primit și o recunoaștere profesională. Sunt numeroși juriști, fără îndoială, incomparabil mai bine pregătiți profesional decât mine. Dar între profesioniștii dreptului care fac și politică, sunt unul de părerea căruia se ține cont.

La o ședință comună a celor două Camere ale Parlamentului

La Comisia Juridică                      

Coordonând votul grupului PSD din Senat

 

În anul 2003 m-am căsătorit cu Adriana, la Oficiul Stării Civile din sectorul 2. În anul 2005, am avut și cununia religioasă, la Biserica Mânăstirii Radu Vodă din București. Nașii noștri sunt Angela și Constantin Samson. Om de afaceri, Costel Samson a cochetat puțin și cu politica și între 2012 și 2016 a fost primarul orașului Azuga.

La cununie, alături de nași

La cununie, cu doi dintre numeroșii oaspeți

Ion Iliescu era Președintele României iar

Adrian Năstase era  prim-ministru. Ambii au fost prezenți și la nuntă

În anul 2004 s-a născut Maria, fetița noastră, un copil normal, ca toți copii, doar că este cea mai deșteaptă și cea mai frumoasă din lume. Între timp, practic, pe nesimțite, a ajuns elevă în clasa a XI-a la Liceul Teoretic „Nicolae Iorga” din București. La trei luni după ce tatăl meu a plecat să aibă grijă de noi din Ceruri, s-a născut Andrei.  Nimic nu e întâmplător și avem toate motivele că între plecarea tatălui meu și venirea lui Andrei este voința lui Dumnezeu. Andrei a fost botezat la biserica ortodoxă „Sfânta Treime” din Azuga (construită în anii 1902-1903) și astfel am ajuns la a patra generație, în linie dreaptă, de botezați creștinește în același lăcaș – tatăl mamei mele, mama mea, eu și fiul meu. Andrei e azi elev în clasa a II-a la aceeași școală cu sora lui.

Maria, în echipamentul Barcelonei la meciul Dinamo – FC Barcelona, pe Arena Națională

Andrei, convins că „Fie vreme bună, fie vreme rea…”

La cea mai prestigioasă universitate din România,  Universitatea „Babeș – Bolyai” din Cluj Napoca am realizat o lucrare de doctorat în domeniul relațiilor internaționale. Conducător al lucrării mi-a fost Profesorul Vasile Vese, unul dintre cei mai respectați dascăli ai universității. Tema este una care m-a solicitat serios și pe care sper că am dus-o cu bine la capăt – „Proiecte de reformă a Națiunilor Unite”. Am beneficiat și de ajutorul și îndrumările a doi reputați profesori ai aceleiași universități, Vasile Boari și Vasile Pușcaș, ultimul, cunoscut și ca om politic, fiind și cel care a sugerat titlul lucrării. Am primit titlul de doctor, cu propunere „magna cum laudae”, în anul 2009.

Am intrat și eu ca orice „politician dubios” în malaxorul acuzațiilor de plagiat. Totul a părut de un ridicol absolut. Acuzația era că, deși am indicat prin note exacte de subsol, autorii și lucrările de referință, în vreo zece locuri, cam trei pagini din totalul lucrării, „nu am pus ghilimele”. Am crezut că e o glumă proastă sau o „vânătoare de vrăjitoare”. Utilizarea ghilimelelor a devenit obligatorie la cinci ani după ce mi-am susținut eu teza, iar jumătate din texte erau traduse de mine din limba engleză. După doi ani, CNATDCU a decis că îmi păstrez titlul de doctor.

Această situație a avut și un efect neplăcut. Reușisem să editez, pe baza tezei de doctorat dar cu importante adăugiri și actualizări, lucrarea „Noi, Popoarele sau Noi, Guvernele?” Am așteptat să se finalizeze verificarea acuzațiilor și am trimis cartea la tipar abia în decembrie 2019. Lansarea doream să o fac în martie, 2020. Acum, nu se știe dacă o voi mai lansa public vreodată, chiar dacă tema e încă de actualitate.

Tipărită la Centrul Tehnico-Editorial al Armatei,

cartea așteaptă „eliberarea de mască” pentru lansare

Între 2002 și 2006 am cunoscut și experiența pedagogiei. Am fost asistent și apoi lector universitar la Facultatea de Relații Internaționale și asistent la Facultatea de drept din cadrul Universității „Spiru Haret” din București. Am fost titular al cursului „Organizații parlamentare internaționale” ce avea la bază o carte editată împreună cu profesorul Mihai Constantinescu și cu Marius Amzulescu, colegul și succesorul meu la Cotroceni. Exact când am plecat la Parlamentul European și când aveam ocazia să completez teoriile predate cu exemple concrete din culisele funcționării unui asemenea for, cei din conducere au decis să desființeze materia ca nemaifiind necesară. Am auzit că ar fi reintrodus-o după un an, cu un alt titular. Nu știu alte detalii, dar nu cred că dorința mea de a organiza o vizită la Bruxelles sau la Strasbourg a unui grup de 20-30 de studenți să fi fost motivul unui asemenea tratament. Mai neplăcut a fost faptul că eram în foarte bune relații cu studenții și chiar îmi dusesem cartea de muncă la Universitate, ca normă de bază. Nu știu dacă am fost un dascăl bun, dar m-am străduit să fiu eficient și util studenților, încercând, în același timp să acumulez și pentru mine experiențe suplimentare. Poate că, în viitor, am să reconsider unele dintre ofertele de a reveni în lumea dascălilor.

În anul 2008, am fost ales președinte al Federației Centrale a Caselor de Ajutor Reciproc din România – FEDCAR. Organizația noastră, reprezentând interesele a câteva zeci de mii de membri și gestionând active valorând multe milioane de euro este singura de acest tip afiliată internațional, la Consiliului Mondial al Uniunilor de Credit – WOCCU. Este sugestivă „cartea de vizită” cu care ne prezentăm potențialilor membri – „Poate nu suntem cei mai mari, dar cu siguranță suntem cei mai buni”.

Tot în 2009, am fost, pentru șase luni, șeful Departamentului Schengen din Ministerul Administrației și Internelor. Experiența aceasta, scurtă ce-i drept, a fost extraordinară. Am renegociat contractul privind securizarea frontierei de stat încheiat cu EADS (astăzi., Airbus Industrie), cea mai mare corporație din Europa, am participat la reuniunile Consiliului European pentru Justiție și Afaceri Interne și mi-am pus semnătura pe gestiunea a peste jumătate de miliard de euro din fonduri publice. Trăgând linie, a fost poate cea mai intensă activitate într-o funcție de demnitate publică. Cu toate acestea, nici aici nu am trecut neobservat și sunt ținut minte de lucrătorii din acest complex sistem. Mă mândresc și cu faptul că numele meu nu a fost niciodată implicat în anchete penale de corupție ori de fraude.

După demisia de la Ministerul de Interne am revenit în avocatură. Ușor-ușor s-au adunat peste 23 de ani în această profesie la care țin enorm și de care sunt foarte mândru. Nu am avut niciodată contracte cu autorități publice ori cu companii de stat. Am evitat orice ocazie de a practica avocatura pe „pe bani publici”.

În anul 2012, pe „valul” creat de Uniunea Social-Liberală, mi s-a propus revenirea în Senat, urmând să candidez într-un colegiu din Mehedinți. Ideea i-a aparținut unui vechi prieten, mehedințean și parlamentar al județului, Petre Daea. Am câștigat alegerile. Ca și la Ialomița, deși nu eram dintre localnici, am făcut tot ce a depins de mine să rezolv problemele legitime ale cetățenilor. Poate cea mai dificil moment a fost în prag de iarnă, în 2015, când municipiul Drobeta Turnu Severin risca să rămână fără căldură și apă caldă. Cu sprijinul lui Eugen Teodorovici care a găsit banii necesari, am „inventat” un contract tri-partit prin care municipalitatea plătea (cu bani de la Guvern), Complexul Energetic Oltenia livra cărbune iar termocentrala de la Halânga (parte a Regiei Autonome pentru Activități Nucleare) furniza agent termic și apă caldă pentru cele aproape 35.000 de locuințe din oraș. Am rămas cu mulți prieteni în zonă și am un deosebit respect pentru cei pe care i-am cunoscut de-a lungul celor patru ani de mandat

În 2016, mi s-a oferit (aș spune „în sfârșit”), ocazia de a candida pentru un post de senator în București. Am făcut parte din echipa care a redactat oferta electorală și programul de guvernare cu care Partidul Social Democrat a câștigat alegerile cu un scor spectaculos. Am refuzat oferta de a prelua postul de ministru al justiției (aveam să o fac de încă vreo trei sau patru ori în diverse etape politice) și am devenit liderul grupului senatorial PSD. Am construit o echipă eficientă, bazată pe solidaritate și profesionalism. Marea neîmplinire rămâne referendumul pentru revizuirea Constituției în ceea ce privește referirea la familie și căsătoria între un bărbat și o femeie. Foarte puțini știu că textul propus a fost formulat de mine ca amendament la o propunere de modificare a Codului familiei, în 2008. Bilanțul „pe scurt” al acestui al treilea mandat de senator arată cam așa: 633 de luări de cuvânt în plen (nu, nu vorbeam doar eu!), 148 de inițiative legislative (din care 54 au devenit legi, iar 70 au fost adoptate în prima Cameră), două moțiuni de cenzură și patru moțiuni simple, toate adoptate.

Activitate parlamentară – una din sutele de intervenții în plenul Senatului (întotdeauna am vorbit liber), depunere de coroane, în numele Senatului, de Ziua Armatei și vot, în numele României, la o reuniune a Uniunii Inter-Parlamentare

În „anul centenar” mi-am impus și am respectat o datorie de onoare, cinstind aniversarea celor trei momente ale Marii Uniri – am fost pe 27 martie la Chișinău, în Piața Marii Adunări Naționale, pe 28 noiembrie la Cernăuți, în Sala Sinodală în care s-a semnat actul unirii Bucovinei cu România și pe 1 decembrie la Alba Iulia, în fața Catedralei Unirii.

Chișinău

Cernăuți

Alba Iulia

Cam atât. E mult? E puțin? Cred că e atât cât trebuie. Și e încă mult loc de mai bine. Sunt multe lucruri pe care nu le-am spus aici. Îmi doresc să nu fiu judecat de oameni prin „filtre” sau prin ochii altora. Restul e prezent și îl trăiesc ca oricare. Cu oameni și printre oameni. Nu sunt deloc greu de găsit. Există de ceva vreme o insistență cel puțin bizară, de la lansa pe seama mea „informații” profund mincinoase. Sunt prezentat în cele mai negre culori cu o încrâncenare demnă de o cauză mai bună. Întrucât toate manipulările vin din zona adversarilor politici, nu m-am obosit să acord prea multă atenție aberațiilor puse pe seama mea. N-o s-o fac nici acum. Dacă adversarii sunt atât de porniți împotriva mea însemnă că fac bine ceea ce fac. Se simt slabi și li se vede impostura la fiecare gest. Nu dă nimeni cu pietre în pomul uscat.

Ceea ce a fost, însă, cu adevărat dureros în activitatea mea publică, am simțit atunci când „colegi” care m-au găsit atunci când au avut nevoie (și au avut, slavă Domnului!), ajunși la conducerea PSD au descoperit brusc că adversarii au dreptate și le-au făcut pe plac. Mediocri și vădit afectați de pierderea unor funcții importante în urma alegerilor locale, au găsit că cea mai bună formulă de pierde sigur o parte a propriului electorat este să se asigure că eu nu mai candidez din partea PSD. Nu sunt singurul. Peste 50 din cei 71 de senatori din grupul PSD sunt în aceeași situație. Trebuie să facem loc unor candidaturi „conforme” cu standardele adversarilor.

Pentru că nu pot să stau deoparte și refuz să accept că țara mea nu mai are nici o șansă, am acceptat propunerea Partidului Ecologist Român de a candida la alegerile parlamentare. Refuz să accept că fiica mea, fiul meu și colegii lor de generație vor trebui să-și caute șansa printre străini. Că pentru mama mea și generația ei nu s-au terminat sacrificiile. Chiar dacă nu am să reușesc acum, am să am conștiința împăcată. Am încercat și nu am asistat pasiv, ca la o fatalitate. În 22 Decembrie 1989 am fost în stradă, printre gloanțele care mi-au ucis colegi de generație. Cum să mă sperie niște politruci, incompetenți și iresponsabili?

Cred cu tărie în România și în Poporul Român. Cred în patriotism și într-o Românie sănătoasă moral, social și economic. E datoria mea și am să cred până la capăt. Așa să-mi ajute Dumnezeu!