19 decembrie 2017 răspunderea magistraților

Start time 2017-12-19
Finished Time 2017-12-19
Content

Doamnelor și domnilor senatori,

Sunt unul dintre inițiatorii acestei propuneri legislative privind modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.

Așa după cum arată chiar denumirea acestei legi a cărei propunere…, a cărei modificare se propune, este o lege din 2004. Eram membru al Guvernului atunci când a fost adoptată, ministru pentru relația cu Parlamentul, și știu bine ce discuții au fost atunci când au fost adoptate cele trei legi: 303 – privind statutul judecătorilor și procurorilor, 304 – privind organizarea judiciară și 317 – privind organizarea și funcționarea Consiliului Superior al Magistraturii. Erau două condiții foarte importante: punerea în acord a acestei legislații cu Constituția revizuită în anul 2003 și angajamentele asumate de România pentru finalizarea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, Capitolul 24 – „Justiție și afaceri interne”. Forma în care au ieșit aceste legi din Parlamentul României, în care au fost promulgate de Președintele României și publicate în Monitorul Oficial a fost una îndelung dezbătută, inclusiv cu consultanța

Comisiei Uniunii Europene.

Imediat după ce s-au finalizat negocierile, în urma alegerilor parlamentare și prezidențiale, din postura de ministru al justiției, un fost procuror ceaușist a inițiat o serie întreagă de modificări pe care le vedem funcționând până astăzi. În acest mod s-a ajuns la o politizare excesivă a justiției, la modificări importante, prin care se exercita un control politic, fie prin ministrul justiției, fie prin Președintele României, în special asupra Ministerului Public.

Au apărut de-a lungul timpului foarte multe disfuncționalități și foarte multe abuzuri. Opinia publică a reclamat în mod constant modificări la aceste legi, în special în ceea ce privește răspunderea judecătorilor și procurorilor.

După 15 ani de la primele dezbateri și după 13 ani de la adoptarea legilor, eu nu cred că mai poate invoca cineva graba, urgența sau timpul insuficient pentru dezbatere, pentru analiză, pentru propuneri și completări. Suntem la un an de la alegeri. Iarăși, nu cred că cineva de bună-credință și rațional ar putea să invoce că a fost prima grijă a majorității sau că ne-am fi grăbit în mod deosebit cu aceste modificări.

De-a lungul dezbaterilor, au participat la toate aceste discuții reprezentanți ai judecătorilor și procurorilor, reprezentanți ai societății civile, parlamentari, corp academic, tot ceea ce am putut consulta, inclusiv specialiști din străinătate.

Forma pe care o vedeți propusă astăzi și în care a trecut de comisia specială este una care a făcut obiectul multor dezbateri pe parcursul foarte multor ore, cu contribuția importantă a asociațiilor de judecători și procurori, a Consiliului Superior al Magistraturii și a unor colegi parlamentari din opoziție care, la final, au votat împotrivă.

În ceea ce privește răspunderea judecătorilor și procurorilor, stimați colegi, aș vrea să clarificăm un aspect foarte important. Atunci când votați, vă rog să luați în considerare următorul aspect: răspunderea judecătorilor și procurorilor nu-i privește doar pe judecători și procurori, nici măcar nu-l privește doar pe justițiabilul care a căzut victimă unei erori judiciare. Toți cei care susțin justiția trebuie să înțeleagă că actul de justiție ne privește pe toți.

Și vă dau un exemplu. Un cetățean a fost acuzat, judecat și condamnat pentru că ar fi violat și ucis un copil, o fetiță. În ciuda apelurilor repetate la administrarea unei probe care ar fi înlăturat orice dubiu în ceea ce-l privește, a fost condamnat la foarte mulți ani de închisoare. După 12 ani, justiția l-a descoperit pe adevăratul vinovat și cel în cauză a fost eliberat. Foarte mulți cred că de suferit a avut doar condamnatul pe nedrept, care a stat 12 ani în închisoare nevinovat. Nu, stimați colegi! De suferit a avut întreaga societate, pentru că adevăratul criminal, lăsat în libertate de condamnarea pe repede înainte a unui nevinovat a mai săvârșit două fapte, a mai omorât doi copii. Ce s-a întâmplat cu procurorul? E la pensie, după știința mea, primește pensie specială de fost magistrat. Ce s-a întâmplat cu judecătorul? Probabil același lucru.

Răspunderea judecătorilor și procurorilor nu este un act de represiune, nu este un act de răzbunare. Toți funcționarii acestei țări, toți cei care exercită autoritatea publică răspund potrivit legii. Aș vrea să citiți cu atenție Codul civil, art. 1 384, după știința mea. Veți vedea acolo că, ori de câte ori statul răspunde patrimonial pentru fapta altuia, este obligat să se întoarcă cu acțiune în regres pe cale judiciară împotriva celui care a produs vătămarea. În privința judecătorilor și procurorilor, această dispoziție valabilă pentru toți ceilalți nu s-a aplicat.

De aceea, ceea ce v-am propus astăzi în materie de răspundere a judecătorilor și procurorilor este o soluție echilibrată. Și am făcut propunerea pornind de la câteva premize pe care aș vrea să le înțelegeți cu toții, ca să votați în cunoștință de cauză.

Potrivit Constituției României, pe care unii au jurat ca să poată să-și înceapă mandatul, să-și obțină drepturile și privilegiile, dar pe care o ignoră atunci când le convine, statul răspunde patrimonial pentru eroarea judiciară. Răspunderea patrimonială a statului nu înlătură răspunderea judecătorului sau a procurorului pentru rea-credință sau gravă neglijență. Motiv pentru care, propunerea legislativă dă definiția erorii judiciare – care poate să fie imputabilă judecătorului sau procurorului sau poate să nu fie imputabilă acestora. Doar în ipoteza în care eroarea judiciară este imputabilă judecătorului sau procurorului pentru rea-credință sau gravă neglijență se ajunge la angajarea acestei răspunderi patrimoniale și în limita prejudiciului plătit de stat. Nu este nimic politic, nu este nimic incorect în ceea ce am propus.

Am urmărit cu mare atenție dezbaterile, să văd cine și cu ce argumente critică propunerea legislativă. Am găsit trimiteri la legislația penală. Am găsit argumente legate de controlul politic al justiției și am cerut să ni se dea textul care pune sub control politic justiția, care pune sub control politic judecătorii, care pune sub control politic procurorii. Nu am găsit așa ceva și mi-am dat seama că este o lozincă de genul celor care pot fi puse pe o pancartă purtată în orice condiții. Nu putem legifera după pancarte, nu putem legifera după lozinci, nu putem să ne asumăm responsabilitatea de a face legi, căzând pradă populismelor, oportunismelor sau oricăror alte forme de presiune. Respectul față de statutul de deputat sau senator este în primul rând față de cei care ne-au votat. Cei care ne-au votat răspund în fața legii în mod direct. Dacă citiți Constituția…, și mă refer, în primul rând, la cei care l-au omagiat, la trecerea în neființă, pe Mircea Ionescu Quintus, să citească textul în redactarea făcută chiar de Domnia Sa la momentul elaborării Constituției României: „Nimeni nu este mai presus de lege. Cetățenii sunt egali în fața legii (…), fără privilegii și fără discriminări.” Dacă acceptați acest principiu, veți accepta și ideea că răspunderea judecătorilor și procurorilor se face după aceleași reguli, că nimeni nu este mai presus de lege și că cetățenii sunt egali în fața legii, fără privilegii și fără discriminări. Parlamentarii răspund în fața legii, miniștrii răspund în fața legii…, mă rog, în anumite situații, ar fi trebuit ca și Președintele României să răspundă în fața legii, dar aici mai avem de discutat.

Dacă ați citit cu atenție textul Constituției, aș vrea…, gândiți-vă o secundă la memoria fostului fruntaș liberal Mircea Ionescu Quintus și spuneți dacă acceptați ca anumiți cetățeni să fie mai presus de lege, să aibă o clauză de impunitate, să nu dea socoteală niciodată, chiar dacă actul de justiție este vătămat, cu consecința încălcării unor drepturi sau interese legitime ale cetățenilor României. Pentru că, atunci când greșește un funcționar, există mecanisme de corijare, justiția însă este ultima ratio, este ultima resursă, este ultima redută. Dacă un funcționar greșește la emiterea unei adeverințe, greșindu-i conținutul, greșindu-i forma, se poate repara. Dacă cumva s-a produs și un prejudiciu, el se poate repara. Când se greșește în instanță, nu mai ai unde să te duci, nu mai ai cum să repari. Sentințele judecătorești nu se repară prin refacerea ei pe cale administrativă… refacerea lor.

De aceea, stimați colegi, n-am să insist în mod deosebit, am să vă spun următoarele lucruri: modificările care nu au legătură cu răspunderea magistraților sunt, în principal, în proporție covârșitoare, dacă nu toate, propuse de organismele din interiorul sistemului de justiție din România, propuse de Consiliul Superior al Magistraturii, propuse de asociațiile profesionale ale magistraților, ale judecătorilor și procurorilor.

În ceea ce privește răspunderea judecătorilor și procurorilor, da, am făcut noi această propunere, pentru că mi se pare firesc să nu-i întrebi pe cei în cauză ce formă de răspundere și în ce condiții ar putea fi angajată răspunderea lor, așa cum nu i-am întrebat pe medici sau nu le-am cerut medicilor să-și facă Legea privind malpraxisul și răspunderea profesională, așa cum nu le-am spus funcționarilor să facă ei legea prin care funcționarii publici răspund potrivit legii.

Vă rog să citiți cu atenție! Nu sunt multe texte. Este un amendament în formă respinsă pe care am să-l reiau în fața dumneavoastră pentru a fi votat.

Aș vrea să-mi spună cineva, citind textul articolului 96 – așa cum l-am propus eu și cum îl susțin în continuare în fața dumneavoastră –, unde anume apare acolo controlul asupra justiției, unde apare acolo neconstituționalitatea, unde apare acolo orice viciu care ar putea să ducă la vătămarea actului de justiție. Vă rog să fiți de acord că înfăptuirea justiției este un element esențial pentru funcționarea noastră ca stat, pentru respectarea demnității, drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor. Dacă un cetățean poate fi vătămat într-un drept sau un interes legitim pe calea erorii judiciare, făcută cu rea-credință sau gravă neglijență de un magistrat, și nu răspunde nimeni pentru asta, suntem de vină noi, cei care aveam posibilitatea să facem o lege în acest sens.

Legea nu previne abuzul. Așa cum am mai spus-o de la această tribună, pedepsim faptele, nu le putem preveni. Nu ne-am gândit să prevenim protocoalele secrete. Nu am putut să prevenim echipele mixte. Nu am putut să prevenim judecători sau procurori care cer la Serviciile de Informații consultanță juridică de specialitate. Acestea s-au făcut prin abuz.

Eu v-aș ruga pe toți să nu vă faceți părtași la aceste abuzuri. Vă rog să nu fiți de partea celor care au ca unic scop în viață „paraditul la cetățeni”. Insist! Vă rog să nu fiți complicii celor care au ca unic scop în viață „paraditul la cetățeni”!

Aș vrea să fac o precizare și legată de procedură. S-a spus aici că această comisie comună ar fi una neregulamentară, neconstituțională, că ar fi ceva în neregulă cu ea. Unii au făcut o sesizare la Curtea Constituțională. Sesizarea a fost respinsă. Ar fi foarte simplu să vă spun că discuția s-a încheiat aici și că această comisie funcționează perfect constituțional, perfect legal, perfect regulamentar. Dar vă mai spun ceva: toți cei aflați în această sală am fost aleși pe procedura legii electorale, a Legii privind alegerea Camerei Deputaților și Senatului. Aceste legi au urmat exact aceeași procedură. A fost o comisie comună care a elaborat textul legii, a fost o comisie comună care a primit amendamentele senatorilor, la prima Cameră sesizată a prezentat raportul și a urmărit votul în Senat, aceeași comisie a primit amendamentele deputaților la Camera decizională, a prezentat raportul și a urmărit votul în Camera decizională.

Cine contestă procedura ar putea să aibă decența, bunul-simț elementar, să-și dea demisia, să spună că nu poate să fie parlamentar, ales pe o lege care a urmat o procedură incorectă. Dacă am lăsa deoparte ipocrizia, fățărnicia, atunci ar fi mai simplu și ar fi o contribuție constructivă a tuturor celor de bună-credință.

Textele pe care le-am propus au fost publice. De altfel, în materie de răspundere a magistraților există propuneri încă de acum patru ani. Președintele Senatului, doi foști senatori și subsemnatul am făcut de-a lungul timpului propuneri în privința răspunderii magistraților. Chiar acum, când vorbim, sunt încă pe rolul Senatului – și ar fi trebuit să mergem pe procedura respingerii acestor propuneri –, propuneri legislative făcute de președintele Senatului, Călin Popescu-Tăriceanu, de foștii senatori Ghișe, Anghel și de mine în mandatul trecut. Nu e nimic nou. Nu e nimic făcut pe ascuns, nu e nimic ocult, nu e nimic făcut la lumina întunericului sau la întuneric dacă admitem că nu se mai aprinde niciun bec… la adăpostul întunericului.

De aceea, noi ne-am asumat public această responsabilitate. Aș vrea să-i văd pe cei care își asumă public responsabilitatea ce fac cu acea promisiune de care ni s-a vorbit. Noi am spus, între promisiunile electorale, că vom legifera o nouă formă a răspunderii magistraților. Ni s-a răspuns de adversarii politici că vor face la fel. Aș vrea să văd, după un an de mandat parlamentar, textul pe care îl propun. Aș vrea să văd amendamentele pe care le-au propus la art. 96 și, în general, la capitolul privind răspunderea magistraților din Legea nr. 303. Așa ceva nu există și nu a existat niciodată, din păcate! Pentru că aș fi vrut să fie o contribuție constructivă. Aș fi vrut să fie o dezbatere profesională în comisie. Aș fi vrut să văd argumente juridice, experiență normativă, mai ales din partea parlamentarilor care nu sunt la primul mandat.

Din păcate, am văzut de foarte multe ori lozinci, am văzut teme amestecate, am văzut discuții legate că aceste modificări ar ajuta sau ar scăpa parlamentari sau persoane cu funcții politice înalte de răspundere penală. Nu s-a arătat niciun fel de text. Ori de câte ori cei care critică aceste propuneri au fost întrebați care sunt acele texte, au spus: avem foarte multe. E un teanc foarte mare de observații și propuneri. Nimic concret, nimic care să poată fi criticat pe text.

Această formă de lașitate ar putea fi acceptată. Aș vrea însă să aveți, măcar o dată în viață, mustrări de conștiință și să nu umblați cu dubla măsură: să nu vă însușiți toate beneficiile calității de parlamentar, dar să fugiți de răspunderea… (Rumoare, discuții în sală.) …dar să fugiți de răspunderea de a legifera.

V-am prezentat legea. Și v-am prezentat și argumentele. Și v-am și spus de ce mă aștept ca dumneavoastră să dați un vot responsabil. Prezumția pe care eu o iau în calcul este a bunei-credințe, a bunei-intenții și a responsabilității. Nu cred că vreun senator, indiferent de grupul parlamentar din care face parte, ar vota altfel decât în interesul cetățeanului.

Eu nu-mi permit să arunc prezumții de critică. Nu-mi permit să arunc prezumții de rea-credință. Nu-mi permit nici măcar să aduc prezumții injurioase. De aceea, am spus că, dacă e nevoie, vă dau toate explicațiile, așa cum am făcut-o și în această perioadă. Nu am văzut intenția corectă – poate mai e timp – de a afla care este adevărul, ce anume am propus și cu ce argumente.

De aceea, stimați colegi, textele le aveți, sunt asumate public și responsabil. Vă rog să fiți de acord să le votăm așa cum au fost propuse de comisia comună, cu excepția amendamentului privind răspunderea magistraților pe care îl voi susține ca amendament respins. Vă mulțumesc.

Pentru că eu pornesc de la premiza că toți judecătorii, toți procurorii, tot personalul tehnic de specialitate sunt foarte buni profesioniști, își îndeplinesc obligațiile legale cu bună-credință, cu bună intenție și cu maximum de profesionalism. Eu nu pot să anticipez într-o lege privind statutul judecătorilor și procurorilor că aceștia vor greși. Îmi iau măsuri preventive pentru potențiale erori. Aș spera să nu fie.

Aș vrea ca un cetățean să nu stea 12 ani în închisoare nevinovat doar pentru că i s-a refuzat o probă. Aș vrea ca adevăratul criminal să nu mai comită încă două crime, viol și crimă de copii, doamna senator – că aveați o problemă cu victimele –, ca să aflăm cine este adevăratul vinovat și să eliberăm nevinovatul. Aș vrea să vă duceți să-i căutați familia, să-i spuneți că v-ați ocupat personal de vătămarea care i s-a produs prin eroare judiciară, făcută cu rea-credință. Pentru că nu a fost gravă neglijență, din păcate. Aș vrea să spuneți că-i plătiți dumneavoastră din buzunarul personal, ca nu cumva să fie altcineva afectat, despăgubirea, pe care nici măcar nu a apucat să o primească de la stat, murind înainte de a i se soluționa solicitarea.

Nu am nevoie să legiferez peste Constituție, din moment ce acolo spune negru pe alb că statul răspunde patrimonial pentru vătămarea drepturilor produsă printr-o eroare judiciară. Și atunci, da, sunt de acord cu observația dumneavoastră și mă aștept să susțineți amendamentul meu, respins de comisie, să nu fie patru procese. După ce statul plătește despăgubirea la care a fost obligat ca urmare a vătămării unui drept sau interes legitim al unui cetățean sau al unei persoane, că poate să fie și o persoană juridică, Ministerul Finanțelor Publice să se îndrepte cu proces direct, acțiune în regres împotriva judecătorului și procurorului care a acționat cu rea-credință sau gravă neglijență. Mă bucur că ați ridicat această întrebare și sunt convins că v-am convins și că veți vota propunerea mea.

Stimați colegi,

Ieri rugasem, făcusem apel la buna-credință, trimițând și la o pildă pe care bănuiesc că toți o știm din lecturile copilăriei, la Nastratin Hogea, „cei care știu să spună celor care nu știu”. Dacă nu se poate, aș da varianta de răspuns scurtă și aș spune: răspunsul la întrebarea doamnei senator este „nu”. Dar pentru opinia publică am să dau câteva explicații, deși mi se pare redundant.

Nu discutăm de drepturi procesuale, nu discutăm de infracțiuni, de pedepse și de repararea prejudiciilor victimelor unor infracțiuni. Nu este vorba despre așa ceva aici. Atunci când vom discuta de legislația penală, vorbim de infracțiuni, de victime, de infractori, de condamnări și așa mai departe. Repet, citiți măcar titlul propunerii legislative. Mi-e greu să înțeleg cum ați putea ajunge la concluzia că vorbim de protecția infractorilor sau de protecția unor drepturi procesuale ale unor infractori, câtă vreme vorbim de statutul judecătorilor și procurorilor.

Resping categoric orice fel de insinuare cum că judecătorii și procurorii ar fi prezumtiv infractori. Aceasta este o formulă absolut inadmisibilă și aș vrea ca cei care, de dragul populismului, al oportunismului, al suficienței prezenței lor în plenul Senatului, fac asemenea afirmații, să se abțină. Vorbim de statutul judecătorilor și procurorilor. Vorbim de o componentă importantă a autorităților constituționale din țara asta, de autoritatea judecătorească. A aduce în discuție teme legate de infractori, infracțiuni, condamnări este cel puțin nepotrivit, dacă nu inacceptabil.

Sper că am răspuns și în varianta prelungită unei întrebări care nu-și avea rostul. Mulțumesc.

În ceea ce privește chestiunea legată de faptul că autoritatea judecătorească, prin reprezentanții săi, nu ar trebui să facă aprecieri la adresa clasei politice, a liderilor politici sau a partidelor, această obligație este reciprocă. Dacă vorbim de separația și echilibrul puterilor în stat, așa cum mie îmi este interzis să fac aprecieri în legătură cu un judecător sau procuror, în legătură cu exercitarea atribuțiilor, cu spețele deduse judecății în cazul judecătorilor sau cu anchetele penale în cazul procurorilor, obligația ar trebui să fie reciprocă. Și ar fi trebuit să vă preocupe acest lucru, pentru că și subordonarea politicului este un lucru foarte grav.

Să știți că partea importantă a democrației în România o asigură echilibrul forțelor politice, reprezentarea politică a voinței cetățenilor prin alegeri libere. Nu faptul că se critică de către oricine, oricum și oricând instituția fundamentală a statului, care, tot potrivit Constituției, este garantul suveranității și unica autoritate legiuitoare.

Eu nu dau explicații în legătură cu termenii juridici, pentru că nu asta a fost propunerea legislativă. Eu nu am spus că sunt la comanda ministrului justiției și nicăieri nu veți găsi un text din care să rezulte că ministrul justiției poate dispune anchete… că ministrul justiției ar putea să dispună anchete, ar putea să oprească anchete sau ar putea să deturneze anchete. De aceea, acest lucru este imposibil.

În procedura penală, dacă procurorii se supun doar procedurii penale, nu și protocoalelor secrete, nu și echipelor mixte, ai căror susținători probabil că sunteți, că văd că nu ați protestat împotriva protocoalelor secrete, nu ați protestat împotriva echipelor mixte și în general nu ați protestat împotriva amestecului serviciilor de informații în justiție… deci dacă procurorii își desfășoară activitatea în cadrul anchetelor penale strict în limita Codului de procedură penală, veți observa că ministrul justiției nu apare în Codul de procedură penală. Nu aveam de ce ca în Legea privind statutul judecătorilor și procurorilor să fac trimitere la normele procesuale. Ele sunt cunoscute, iar în România respectarea legii și cunoașterea legii sunt chestiuni obligatorii.

Vă mulțumesc.